1.

Unul din gândurile care ne bântuie pe toți (sau ar trebui să o facă) este că timpul pe care îl avem la dispoziție, adică vreo 80 de ani cum zic statisticile, înseamnă doar 4.000 de săptămâni. Un număr rotund, tuturor ne plac numerele rotunde.

Sigur, în funcție de cât de mult fumăm, câte kilograme avem în plus și cât de ghinioniști poate suntem chiar mai puțin de 4000. De exemplu, Hitler a trăit doar 2.923 săptămâni și două zile, că a avut ghinion că se apropia Armata Roșie. Dar divaghez cu reductio ad hitlerum, obicei prost. 😅

Neliniștea legată de trecerea timpului poate fi una legitimă, dar multe din soluțiile pe care le găsim ca să o tratăm (cum ar fi productivitatea) sunt dezadaptative și creează la rândul lor alte probleme. De care eventual se bucură în final industria psihoterapeutică, că trebuie să trăiască și psihoterapeuții din ceva, că nu pot cu toții să stea degeaba pe Substack.

2.

Oliver Burkeman, autorul cărții “4.000 de săptămâni” ne mărturisește de la început că a fost obsedat de productivitate și că a petrecut mulți ani încercând să își optimizeze timpul. Și-a cumpărat agende scumpe, și-a împărțit timpul în blocuri de câte 15 minute, și-a împărțit viața în priorități. Iar toate eforturile lui au dus la o anxietate și mai mare.

Până în ziua când a avut o experiență de tip “AHA”, i s-a aprins becul și a înțeles că soluțiile lui erau bune dar în direcția greșită. Ca proverbiala frecție la piciorul de lemn.

Paradoxul este că atunci când devenim mai productivi și rezolvăm mai multe probleme viața aruncă în noi cu și mai multe noi probleme. Problemele nu se termină niciodată, iar cele rezolvate fac loc altora care așteptau plictisite după colț.

Soluția generală pe care a găsit-o Oliver Burkeman pentru el însuși (și ne-o propune și nouă) este ca în loc să ne luptăm cu monstrul limitării existenței noastre scurte să îl acceptăm pe monstru în viața noastră. Ca pe o provocare și instrument de organizare. Și îl citează în ajutorul lui pe Heidegger, care e de părere că noi chiar suntem timpul limitat pe care îl petrecem pe pământ. Noi SUNTEM timpul. Existența noastră este chiar finitudinea noastră. Dar divaghez, deja al doilea neamț pomenit în postul de astăzi.

De exemplu unul din trucurile care funcționează este să ne folosim de capacitatea noastră înăscută de a amâna și să învățăm să amânăm inteligent. Inteligent adică selectiv, să amânăm lucrurile neimportante, care nu contează. Sau un altul ar fi să trăim în prezent și nu în viitor. Sau — Doamne ferește — în trecut. Cel mai prost loc de a trăi este trecutul. Dacă nu mă credeți pe mine întrebați-l pe Irinel Columbeanu. Sau Hodorkovski. 😇 Pușca și cureaua lată, ce conturi aveam odată.

Să trăim în “acum și aici” cum ne învață psihoterapeuții. Unii dintre ei, cei care nu insistă pe copilăria chinuită. Dar iar divaghez, și iar era să pomenesc despre un (fel de) neamț, m-am oprit la timp.

Sigur, a amâna lucrurile neimportante pare simplu, nu însă întotdeauna ușor de făcut. Unele lucruri neimportante au o abilitate ieșită din comun să stea prezente în viața noastră.

Iar eliminarea unora dintre ele vine, din păcate, la pachet și cu eliminarea unor lucruri pozitive din viață. Pur și simplu nu ne ajunge timpul pentru a profita de toate lucrurile bune de care am vrea și ar trebui să profităm.

Așa că, încet, încet, învățăm că nu le putem face pe toate și că viața bună este inevitabil ȘI o artă a selecției.

Nu trebuie să cădem în capcana de a transforma fiecare moment din viață într-unul extraordinar. Prin acceptarea limitelor temporale ale existenței noastre (4000 de săptămâni, remember? 😊) nu înseamnă că trebuie să vizităm toate țările și că trebuie să citim toate cărțile recomandate. Inclusiv aceasta a lui Burkeman, de care tocmai vorbim acum.

3.

Mă opresc aici cu povestitul despre “4000 de săptămâni” a lui Oliver Burkeman, n-aș vrea să vă dau spoilere, că o carte de self-help bună e ca o nevastă bună, merită să își păstreze surprizele până la sfârșit.

Dacă n-ați citit-o, ar trebui să folosiți una din cele 4.000 de săptămâni ale voastre și să o citiți. O să vă placă și o să vă îmbunătățească gustul cafelei de dimineață și relația cu soacra. 🙃

Cei care vă împăcați cu limba engleză și cu ambiguitatea morală a pirateriei o găsiți lejer pe torentele patriei. Ceilalți o găsiți la fel de lejer prin librării, vor fi cei mai bine cheltuiți patruj’ de lei pe anul acesta.

A ne contempla mortalitatea nu înseamnă că ar trebui să ne petrecem fiecare moment din viață gândindu-ne la finalul ei.

Sau spus altfel, dacă stăm să dăm cu pietre după fiecare câine care ne latră nu mai ajungem nicăieri. Dar e recomandabil să ținem totuși un ochi și pe câine. Adică Oliver Burkeman împreună cu Heidegger și alți (foști) muritori așa ne recomandă.

Că altfel ne consumăm multe din cele 4000 de săptămâni gândindu-ne doar la ultima. Prea multe.

Leave a comment

Acum vreo douăzeci de ani aveam un jurnal online, un fel de blog cum ar veni, unde scriam câte ceva din și despre cărțile pe care le citeam. Mai mult citate care îmi plăceau din ceea ce citeam.

Deși nu ducea lipsă de cititori și feedback pozitiv…life happens. Muncă, familie, alte proiecte. Multe alte proiecte. În final l-am abandonat. Și abandonat a stat o vreme până când următorul backup al serverului pe unde mai îmi găzduiam anxietățile online nu l-a mai inclus și el.

Mi-am adus aminte la cafeaua de dimineață de acest mic proiect de hobby din lecturile mele agitate de acum douăzeci de ani. M-au năpădit nostalgiile și m-am gândit că aș putea să îi dau din nou o șansă. Măcar din când în când. Câte una la fiecare douăzeci de ani. 😅

Așa că o să mut aici ceea ce mai povesteam ocazional până acum despre cărți pe irlanda.ie, paradigma.ro sau psihoterapie.net.

Păreri despre cărți, citate, câte un spoiler iar când nu găsesc ceva mai inteligent de spus, poate și câte o memă. Tot despre cărți, firește.

Așa că, începând de astăzi, ne citim și pe aici, la am.citit.eu, unde vă povestesc din ce am mai citit eu. Iar dacă vreți să îmi povestiți și voi, iese deja de un club de carte.

Leave a comment